joi, 30 mai 2013

Bucata de ciocolata

Ieri, dupa masa de pranz am primit o bucata de ciocolata. Primul meu gand a fost: “doar o bucatica?!?". Imediat am realizat ca mai mult nici nu aveam nevoie atunci. Asa ca am savurat bucatica mea de ciocolata ca pe o delicatesa, gandindu-ma ca daca ar fi mancat intreaga tableta nu as mai fi apreciat la fel de mult gustul. Apoi am zambit pentru ca mi-am dat seama cate lucruri pot sa iti treaca prin minte intr-o clipita. Cum un lucru aparent nesemnificativ iti inveseleste ziua. 

Mi-am amintit ca ceva asemanator mi s-a intamplat saptamana trecuta cand l-am gasit printre cumparaturi pe Millidge. Sotul meu l-a cumparat si a uitat sa imi spuna. Eu am fost bucuroasa ca l-am descoperit, el ca m-a facut fericita, si uite asa cu 5 lei ne-am bucurat amandoi. 
Valoarea unui lucru nu consta in cat ai platit pentru el, ci in cata bucurie sau ajutor aduce. Am observat ca oamenii, cu cat au mai multe lucruri materiale, cu atat tind sa le desconsidere. Vad asta atat la oamenii mari, cat si la copii. Copiii care au foarte multe jucarii, de multe ori, orice le-ai oferi parca nu mai este suficient. Se joaca 5 minute si arunca jucaria intr-un colt. Daca jucariile ar avea suflet, ar fi multa tristete in lumea lor. Pe de alta parte un copil care are putine, orice lucru marunt i-ai darui, il primeste ca pe o comoara. Iata ca de mici ne formam acest sentiment. Daca de mici suntem obisnuiti sa avem totul, pe masura ce vom creste vom considera ca ni se cuvine totul. Iar atunci cand nu vom reusi sa obtinem ceva, vom fi frustrati, fara sa acordam atentie la ceea ce conteaza cu adevarat.

Cand vrei totul, parca nu ai nimic. Lipsa bucuriei iti lasa sufletul gol. Iar asta conduce la depresii si alte probleme. Si cand incepi sa rezolvi problemele, vrei sa dispara toate odata. Cum acest lucru nu este posibil, tristetea se adanceste si unde se ajunge? La o alta problema. Toate isi au rostul lor, toate le poti avea, dar nu toate iti sunt necesare. Mirajul bogatiei sau a fericirii celorlalti poate sa fie ametitor, insa viata unuia nu se potriveste altuia. Fiecare are nevoie de lucruri diferite pentru a fi fericiti, dar pentru a le descoperi trebuie sa isi faca o analiza profunda. Grjile contidiene ne ocupa aproape tot timpul, dar sa ne facem timp ca sa ne cunoastem pe noi insine. Sa ne acordam importanta si sa ne privim propria viata, nu a altora. Doar asa vom descoperi care sunt lucrurile de care avem cu adevarat nevoie si doar asa vom putea face deosebirea dintre calitate si superficialitate.


Serviti va rog! Dar luati o singura bucata! Savurati fiecare zi ca pe o bucata de ciocolata!

marți, 28 mai 2013

Pisicile, adevarate prietene

Mi-am amintit astazi de doamna invatatoare. Ea avea un motan frumos, Bobita. Tatal meu era coleg cu sotul dansei, asa ca familiile nostre se vizitau. Intr-o dupa-masa de vara, dupa o zi calduroasa a venit la noi doamna invatatoare plangand. Eu si mama nu stiam ce s-a intamplat, pentru ca printre lacrimi si suspine nu reusea sa ne spuna nimic. Bobita a fost calcat de o masina, si a murit! Era atat de marcata de intamplare, parca pierduse un membru din familie. Asa si era! Bobita nu era un simplu motan, era copilasul ei. Povestea cu el, el o asculta. Uneori nu era de accord cu ce spunea ea, asa ca se supara si pleca, dar de cele mai multe ori o intelegea si ii dadea dreptate. Iar acum confidenul ei nu mai era, prietenul ei sincer. Nu i-am inteles atunci durerea. Si eu iubeam animalele inca de pe atunci, aveam multe acasa la bunici: catei, pisici, iepurasi si bineinteles calut, vacuta si gaini. Eram mica, dar oricum nu as fi putut intelege atunci tristetea ei.


De cativa ani am avut bucuria sa observ o alta relatie foarte speciala intre o pisica si o doamna. Sunt doar ele doua, se stiu de multi ani, si sunt incredibile. Cand este singura, Titi sta pe pervaz si isi asteapta prietena. Cand o vede venind da din coada si se muta la usa pentru a o intampina. Iubesc amandoua foarte mult lectura. Doamna citeste cartile asa cum le citim fiecare dintre noi, Titi le simte din starea de spirit a doamnei, asa cum fac toate pisicile. Ies la aer in fata blocului, doamna citeste, Titi alearga, se joaca, spioneaza ceva, dar din cand in cand vine la prietena ei sa vada daca este totul in regula, Nici pe ele nu le-am inteles mult timp.


Acum inteleg! Oricat ai iubi animalele, pana cand nu ai unul aproape de tine, pe care sa il ingrijesti si pentru care sa te ingrijorezi nu ai cum sa intelegi. Pana cand nu simti iubirea lor sincera, pana cand nu te ajuta sa descoperi ceva despre tine ce tu nu stiai, nu poti sa crezi ca este adevarata aceasta legatura. Compania unui astfel de prieten iti da o noblete aparte, te invata sa fii mai responsabil, dar si mai receptiv la ceea ce se intampla in jurul tau. Pe buna dreptate stiinta a dovedit ca animalele sunt niste terapeuti extraordinari! Simt cand esti suparat, sau cand te doare ceva, si fac pe doctorul. Doctori desavarsiti, fara diploma de specialitate, cu un dar incredibil.


Felul in care ne comportam noi cu animalele spune foarte multe despre noi: daca suntem prietenosi, respectuosi, sensibili, dusmanosi, nesimtiti, insensibili, buni sau rai. Dar felul in care se comporta ele cu noi, asta spune totul despre noi. Oamenii sunt usor de pacalit de cele mai multe ori, dar animalele nu. Sunt prea bune pentru asta.


Ma intreb daca simt si de departe ceea ce se intampla in sufletul nostru? Si vreau sa cred ca este asa, trebuie sa cred asta acum!


Va doresc sa le apreciati la adevarata lor valoare, sa invatati ceva de la ele si sa stiti ca va puteti baza pe ele. Daca le permiteti va vor uimi.

Serenada greierilor

Doua saptamani am avut un cantaret de seama in apropierea casei: un greier foarte hotarat. De dimineata pana dimineata (da, de dimineata pana dimineata), fie ploaie fie soare, el canta. Ma trezeam si adormeam cu cantec de greier. Ma simteam ca acasa la bunici, imi aminteam de copilarie si asta imi oferea in sentiment frumos.

Curioasa, m-am intrebat: de ce canta greierii? Si am aflat! Greierii au trei genuri de cantece. "Unul ca sa isi anunte prezenta, altul ca sa curteze o femela si al treilea ca sa-i indeparteze pe rivalii nedoriti. Unii greieri isi anunta prezenta prin cantec pana cand o femela se arata interesata de ei. Odata ce cantecul ajunge la "urechile" ei aflate pe picioarele anterioare, femela nu se multumeste cu o curtare de la distanta. Cand ea se apropie de sursa taraitului, masculul va incepe sa cante neintrerupt un tril, cantecul de curtare. Aceasta serenada atrage femela spre pretendentul ei, iar cei doi greieri se imperecheaza" (http://www.e-pets.ro/articole/greierul-si-cantecul-lui-de-dragoste).

Cata munca pentru a impresiona femela, si cata eleganta din partea amandurora. El curteaza, ea se lasa curtata. Fac un ritual frumos, asa cum faceau si tinerii acum cativa zeci de ani. Barbatul trebuia sa iti dovedeasca intentiile onorabile, femeia trebuia sa se dovedeasca demna de aceste intenii. Cate s-au schimbat in ziua de astazi! Femeia nu mai asteapta sa fie curtata, nu o mai intereseaza asta. Parca ar fi in criza de timp si trebuie sa aleaga ceva repede, altfel nu este in pas cu moda.

In dorinta de a fi remarcati si apreciati parca nu mai conteaza calitatea relatiilor. Suntem intr-o goana continua dupa popularitate si nu mai stam sa analizam ce ne reprezinta si ce nu. Avem modele false, pentru ca acestea se promoveaza si sunt puse in evidenta. Este dificil sa vezi calitatea dintr-un mare de falsitate. Efectul? Relatii sau casnici esuate dupa cateva luni sau ani.

Problema nu cred ca este faptul ca nu il cunosti pe cel de langa tine. In trecut tinerii ajungeau sa se cunoasca doar dupa casatorie, si nu ma refer doar la relatiile conjugale. Cunosteau felul de a gandi a celuilalt, calitatile si defectele abia dupa. Se spune ca poti sa stai o viata alaturi de un om si sa nu ajungi sa il cunosti suficient. Problema este cu totul alta: diferenta dintre relatiile de atunci si cele de acum. Desi nu se cunosteau, sotii se respectau reciproc. (Nu vorbesc aici de relatiile in care mentalitatea ca barbatul este stapanul casei facea din femeie o sclava. Cu siguranta ca au fost si sunt multe astfel de situatii, dar despre acest subiect poate alta data.) Vorbesc despre relatiile de calitate, in care sotii nu cautau sa fie unul mai bun decat celalalt, cautau sa fie buni unul cu celalalt.

Cat de drag imi este cand vad doi bunici plimbandu-se de mana pe strada, mergand la brat dupa zeci de ani petrecuti impreuna, respectandu-se dupa greseli din partea amandurora si iubindu-se. Ma bucura sa mai vad si tineri adevarati cavaleri si domnite, si nu sunt putini. Se pierd ei ca si numar in multimea grabita si dezinteresata de detaliile frumoase, dar se evidentiaza detasat prin caracterul lor deosebit. Astfel de cupluri sunt o inspiratie si o confirmare a faptului ca valorile adevarate nu au disparut,
pentru ca totusi greierii mai canta in ziua de astazi.



joi, 16 mai 2013

In sala de judecata


Ieri am fost pentru prima data intr-o sala de judecata, ca sa insotesc pe cineva. Primul sentiment care m-a incercat in acea camera mare, rece si cu oameni necunoscuti, a fost de frica: ce as face daca as ajunge eu sa ma judec cu cineva? A fost un sentiment urat, care, desi a durat doar cateva secunde, m-a pus pe ganduri.

Am stat acolo 2 ore si am auzit tot felul de motive de judecata: doua familii isi disputau 7mp2 de teren, altii isi disputau mosteniri, altii se judecau cu compania de apa. Majoritatea motivelor mi se pareau absurde. Erau probleme pe care niste copii le-ar putea rezolva cu usurinta pe terenul de joaca, dar niste oameni maturi nu le pot rezolva. Si ma intreb de ce? Sa fie orgoliul atat de mare incat sa nu fi dispus sa discuti cu vecinul tau, sau cu familia ta si sa preferi sa discute niste persoane straine in numele tau? Sau sa fie de vina neputinta noastra de a comunica? Chiar atat de mare sa fie handicapul acesta? Ne este atat de greu sa comunicam, sa il ascultam pe celalalt si sa ne facem auziti?

In sala erau 3 judecatoare: presedinta si inca doua consiliere. Trei doamne care stau zilnic sa citeasca si sa asculte problemele altora pentru a dau sentinte. Privirea lor ma facea sa cred ca sunt satule de atatea
discutii si probleme. Spre surprinderea mea, erau pregatite pentru fiecare caz foarte bine. Dar totodata, mi se parea ca presedinta vorbea prea sofisticat. Spunea concluziile pentru a consemna ceea ce se intampla, dar nu cred ca, in afara de avocati, intelegea multa lume ce spunea ea. Cum sa lasi pe cineva sa vorbeasca in numele tau, mai ales sa spuna ceva ce tu nu intelegi? Intelege avocatul tau, da, dar si acel avocat este un strain, nu este implicat in problema ta, nu traieste ceea ce traiesti tu ca sa cunoasca exact situtia. El vorbeste obiectiv, din punct de vedere legal, dar tu daca ai vorbi, ai vorbi din suflet.

Avocatii de ieri au fost de doua feluri: unii foarte impatimiti, care isi sustineau cu tarie cazul, putini de altfel, si altii care insuruiau niste legi, fara sa spuna nimic de fapt. Probabil ca in contextul lor juridic avocatii si instanta se intelegeau, dar cred ca noi ca si oameni putem mai mult de atat. Ne coordonam societatea dupa niste legi scrise, unele foarte bine gandite, altele...mai bine nu spun nimic despre ele, dar ne putem coordona si dupa legi morale nescrise. A spus la un moment dat un avocat ca "nimeni nu poate dovedi lipsa de moralitate, si ca este o jignire fata de clientul sau sa fie numit imoral". Da, in contextul unor legi exacte, nu poti defini moralitatea si imoralitatea, nu poti sa le folosesti ca si argument.

Dupa cateva astfel de cazuri, impulsul a fost: ma fac mediator. Ati auzit cu siguranta de mediatori, o moda in strainatate care in ultimul timp a prins si la noi. Medierea este pasul premergator judecatii si instantei. In unele tari este obligatorie; mai intai incerci medierea si abia apoi ajungi la judecata. Asta pentru a asigura calitatea proceselor, pentru a face un proces doar din problemele grave. Mediatorul asista discutia dintre parti, fiind impartial, incercand sa ii conduca spre o solutie de mijloc, spre o impacare. In consecinta sunt, totusi, niste oameni straini, niste institutii care ne rezolve conflictele, niste oameni care ne ajute sa ne expunem problemele. Oricum, este de preferat asta, in loc sa ajungi intr-o sala de judecata.

M-a mai incercat un sentiment trist si anume ca actionam de parca am fi intr-un joc de strategie, in care jucam mecanic. Recent am descoperit un joc nou de strategie, Citadelle. Este frumos, interesant la inceput, dar dupa cateva runde de joc, devine mecanic, devine o rutina. Acelasi sentiment l-am avut ieri in sala de judecata: judecatoarele vorbeau mecanic, cazurile mergeau ca pe banda rulanta, oamenii implicati nu intelegeau 90% din ce vorbeau oamenii justitiei despre ei. Asa am realizat, din nou, ca ne traim multe momente ale vietii mecanic. Lasam sa treaca pe langa noi viata, fara sa o traim. Grijile de zi cu zi ne impiedica sa simtim viata din noi. Ne complicam prea mult, traim simplist dau nu simplu. Cum ar fi sa ne facem timp sa simtim si sa traim viata, si sa nu ii lasam pe altii sa vorbeasca pentru noi, sa aleaga pentru noi?

Am iesit ingandurata de acolo, compatimind pe cei care erau acolo pentru un proces, dar si furioasa pe cei care initiasera procesele. Stiu ca exista cazuri in care nu ai alta solutie decat sa apelezi la justitie, Dar cu siguranta de cele mai multe ori daca am sta si am discuta intre noi, ca oameni ce suntem, am economisi timp si bani pierduti, si am deveni valorosi unii in ochii celorlalti, pentru intelepciunea si intelegerea de care am da dovada.

Va indemn sa va ganditi, nu de douaori, de o suta de ori inainte de a alege aceasta cale a tribunalului. Incercati sa rezolvati problemele civilizat, dar in familie, intre vecini. Dati o sansa celui cu care sunteti in conflict, ascultati-l si vorbiti cu el, si va asigur ca va veti surprinde unul pe celalalt.

marți, 14 mai 2013

Sa fim elegante


Fiecare ne dorim sa fim admirate, sa fim cat mai frumoase. Ce suntem dispuse sa sacrificam pentru aceasta frumusete? Frumusetea fara eleganta este doar o masca. Daca se zgarie putin, si-a pierdut culoarea si frumusetea ei.

In ce consta eleganta unei femei? Se spune ca "Nu haina il face pe om" si cred cu tarie ca este adevarat. Nu conteaza ce haine imbraci, conteaza cum le imbraci. Cea mai simpla rochie te poate face cea mai frumoasa daca o porti cu gratie si eleganta, si, din contra, cea mai scumpa rochie te poate arunca in mediocritate. Nu sunt in masura sa critic moda de astazi, incerc sa nu ii judec nici pe cei care o dicteaza si nici pe cei
care o poarta, dar nu pot sa fiu de accord cu ea. Nu sunt batrana si cu atat mai putin batranicioasa, dar cred ca bunul gust nu se demodeaza niciodata. O femeie trebuie sa isi acorde respect si sa impuna respect, iar acest lucru il face in primul rand prin felul in care se imbraca. Exista o limita a decentei pe care o adevarata doamna nu ar trebui sa o depaseasca.

In liceu aveam o profesoara de limba si literatura romana care era mereu aranjata, dar pe langa hainele frumoase mai avea ceva: avea eleganta. Nepotelul ei de 4 ani i-a spus intr-o zi: "Bunica! Tu esti o doamna! Da, da, esti o doamna!". Eleganta se simte, iar eu cred chiar ca sa se molipseste si se mosteneste. Mama mea este o doamna eleganta. Nu se imbraca cu haine scumpe, nu este mereu aranjata, dar este mereu eleganta. Mereu ma intrebam: cum reuseste? Eleganta ei vine din interior, din modestia ei, din bunul simt cu care se poarta. Mi-a placut si m-a inspirat mereu eleganta ei. Nu trebuie sa fii mereu la patru ace pentru a inspira eleganta.

Mai important decat aspectul fizic este caracterul unei doamne. O doamna are mereu grija la felul in care vorbeste si ce vorbeste. Stie sa fie discreta in ceea ce priveste problemele ei, sau secretele care ii sunt impartasite. Vorba ei este dulce si stie mereu sa medieze conflictele dintre cei dragi. Este acel om pe care se poate conta.

Si doamnelor, mai am eu un of mare in ceea ce ne priveste. Poate va suparati, poate nu, dar vreau sa va spun si asta. Exista un lucru care reduce din eleganta si frumusetea unei femei: tigara. Uite ca am spus-o! Cand apareti aranjate si frumoase, sunteti minunate. Dar in momentul in care va afisati cu tigara in mana, pierdeti ceva din acea frumusete. Imaginea femeii fatale din filme, care este mai impunatoare in momentul in care aprinde tigara, este o imagine falsa. Stiti vorba aceea: "Asa cum ii sta bine unei femei". Nu este vorba de reguli sau constrangeri impuse de societate. Este vorba de delicatetea din natura femeii care nu ii permite sa fie altfel decat la inaltime. Faptul ca fumatul nu este benefic pentru sanatate se stie si se neglizeaza. In cate aspecte legate de sanatate nu se neglizeaza femeia, pentru ca ea este mereu ocupata. Sanatatea este neglijata si pentru frumusete. De cate ori nu purtam tocuri inalte si incomode ca sa aratam bine, de cate ori nu rabdam putin frig deoarece vrem sa se vada o rochie deosebita. Dar de ce sa neglijam si sanatatea si frumusetea pentru placerea unei tigari? Sa fim mai bine frumoase si sanatoase.

Asa ca dragele mele: fetite, adolescente, tinere, mamici, si bunici sa ne respectam, sa fim elegante, sa fim doamne la orice varsta!

luni, 13 mai 2013

De ce ladyhawke?

Orice zi este o zi perfecta pentru a incepe un proiect. Nu conteaza daca este inceput sau sfarsit de saptamana, conteaza doar momentul in care vine inspiratia sau dorinta de face ceva.

Despre mine se spune ca sunt o vorbareata, si este adevarat, dar sunt lucruri despre care nu stiu sa vorbesc cu voce tare. Faptul ca le scriu imi ofera sentimentul ca m-am confesat mie insami, ca m-am ascultat. Intr-o era a vitezei, in care grijile zilnice ne ocupa tot timpul, sa iti acorzi tu tie cateva minute este o adevarata terapie. Este minunat sa povestesti cu parintii, cu prietenii, cu sotul sau copiii tai, dar este la fel de placut si util sa povestesti cu tine. Acele cateva minute pe zi in care sunt eu cu mine sunt uneori bateriile de rezerva cand ma simt obosita, cand ma cert cu cineva sau cand nu am idee ce trebuie sa fac in continuare.

Cu siguranta multi dintre voi cunoasteti filmul Ladyhawke si poate ati banuit de unde vine inpiratia mea pentru numele blogului. Da, este vorba despre domnita soim. Dar nu despre film in sine, nu despre actiune sau despre personaje, ci de starea pe care o traiesc la fiecare vizualizare a filmului. Este o stare despre iubire, despre curaj, despre speranta, despre puterea de a nu renunta.

Mereu mi-am dorit sa impartasesc celor din jurul meu o parte din ceea ce simt si gandesc, deoarece cred cu tarie in puterea cuvantului. Cred ca un cuvant poate construi sau darama o lume intreaga, cred ca o emotie poate schimba un suflet si cred ca avem de invatat fiecare cate ceva de la oricare alt om de langa noi. Fiecare visam lucruri marete pentru noi, care uneori par imposibile, dar am invatat ca pentru ca orice calatorie de o mie de pasi incepe cu primul pas si ca fericirea nu este o destinatie, este un drum.

Va multumesc daca ati ajuns sa cititi aceste ganduri si va invit, incepand de astazi, intr-o calatorie a cunoasterii de sine. Haide-ti sa incercam sa fim deasupra liniei superficialitatii si sa punem in fiecare clipa a vietii ceva deosebit, un "nu stiu cum" si-un "nu stiu ce".