Long live the king and queen!

Daca Romania ar fi monarhie, lucrurile ar fi cu totul diferite! Nu imi pasa de ceea ce spune lumea, cum ca monarhii doar cheltuie banii pe luxuri si povesti cu printi si printese. As prefera sa stiu ca banii mei, ca si contribuabil, sunt folositi pentru baluri regale, decat pentru vacante exotice. Cat de frumos ar fi ca tinerii sa aiba ca model printi si printese, si nu vedete aparute peste noapte! O tanara sa isi doreasca sa fie demna de a fi printesa, un tanar sa isi doareasca sa merite sa fie print. Sa avem standarde si teluri mai inalte, sa nu ne multumim cu a aparea la TV intr-un scandal.

Monarhia este inspirationala pentru mine, si sunt convinsa ca ar ridica standardele vietii in Romania. Nu este vorba doar de educatia monarhilor, este vorba de distintia, de eleganta, de respectul pe care il impun. Modernizarea aceasta curenta a societatii nu inseamna neaparat un progres. Nu de un progres material avem nevoie, ci de unul cultural si spiritual. De multe ori ma gandesc ca oamenii de la sate, in simplitatea lor sunt de o calitate net superioara celor de la orase. Bunul simt este mai valoros decat cultura eclipsata de lipsa de respect.

Sambata seara am participat la o transmisiune live a concertului lui André Rieu la Maastricht, Olanda. Ce concert, ce spectacol! Doua lucruri m-au impresionat in mod deosebit. In primul rand, faptul ca a participat foarte multa lume atat in cinema la transmisiunea live, cat si in Maastricht. Iata ca intr-o societate in care majoritatea lumii este interesata de scandal, se evidentiaza si acesti oameni care apreciaza arta. In doilea rand m-a suprins cat de mult isi respecta si iubesc oamenii din Olanda conducatorii, iar avest lucru m-a si determinat sa scriu acest articol!

André Rieu a concertat la incoronarea regelui Alexander si a reginei Maxima a Olandei, iar prima parte a concertului a fost cu cantece de la incoronare, precum si poze si inregistrari. La inceputul fiecarei melodii spunea ceva deosebit despre rege si regina iar oamenii sorbeau din priviri imaginile de la incoronare. Au cantat imnul cu un respect incredibil, au plans atat femei cat si barbati, si nu pentru ca ar fi persoane slabe, ci pentru ca respectul era adevarat. Comparativ cu tara noastra, respectul exista. La noi daca s-ar pomenii presedintele sau un partid politic la un astfel de eveniment, cred ca numai respect nu s-ar citi in privirile oamenilor.

Imi doresc, pentru mine si pentru oamenii din aceasta tara, sa ajungem ziua in care vom avea niste modele demne de urmat. Si cred ca acei oameni care au pregatirea necesara si care se pot impune prin respect in fata oricarei tari, vor ajunge sa ne faca mandrii. Pentru mine regele Mihai si regina Ana impreuna cu familia regala sunt o prezenta extraordinara! Apreciez implicarea lor in societate fara sa astepte ceva in schimb. Imi pare rau ca nu sunt mai mult mediatizati, si ca lumea nu afla cat bine face regele lor pentru ei. Un rege despre care multi nici nu stiu ca exista, si pe care multi il condamna pentru alegeri neintelese din trecut. Cu siguranta intr-o zi oamenii vor vedea si vor aprecia diferenta de clasa si atitudine si vor intelege ca acestia sunt oamenii de care avem nevoie si care merita sa fie in fruntea tarii. Atunci Romania va avea un alt statut peste hotare si vor fi si altfel relatiile dintre oamenii ei.

Long live the king and queen!

Nevoia de socializare

Nu ai cont de Facebook? E ca si cum nu ai exista! Aceasta a fost sentinta irevocabila din partea unor tineri de 26 de ani cand un prieten de-al lor le-a spus ca nu are cont de Facebook. De unde aceasta necesitate de a fi online? De cand relatia cu prietenii sau familia ne este definita de conturile de pe retelele de socializare? Zilele trecute citeam o stire: "70% dintre parinti comunica pe retele de socializare cu copiii lor". Am ajuns sa ne apropiem atat de mult unii de altii in mediul virtual si ne-am indepartat dramatic in viata reala.

Parca traim doua vieti paralele: una in mediul virtual, unde suntem curajosi, indrazneti, comunicativi, si una in mediul real in care nu stim sa vorbim, nu stim sa ne comportam. Si cu cat devenim mai populari in acea viata virtuala, cu atat suntem mai insipizi in viata reala. Ajungem niste persoane antisociale si ne ascundem in spatele tehnologiei. Ne alteram imaginea reala pentru a crea ceea ce am crede ca este o imagine virtuala perfecta, fugim de noi. Suntem nemultumiti de cine suntem si in loc sa devenim asa cum ne-am placea sa ne vedem, investim atat de mult timp intr-o imagine photoshopata, care oricum nu se distinge din multitudinea de falsitati. Vrem sa fim toti la fel de frumosi, bogati, populari, si am uitat ca diversitatea are frumusetea ei si ca prin diversitate ne evidentiem.

De cate ori nu vi s-a intamplat sa va intalniti pe strada cu o persoana cu care pe retele de socializare comunicati perfect, dar fata in fata nu stiti ce sa va spuneti? Sau chiar sa nu va salutati pe strada? Si eu cred ca retele de socializare au farmecul lor, imi place sa vad unde mai merge lumea in concediu, sa aflu ce evenimente urmeaza sau am ratat saptamana asta, sa vad ce frumoasa a fost o cunostinta indepartata mireasa. Dar nu ma intereseaza ce au mancat la micul dejun, pranz si cina, sau alte lucruri personale. Tine de finete si eleganta sa pastrezi unele lucruri pentru tine.

Sa fiu eu de vina ca nu ma incadrez in societatea asta modernizata? Daca trebuie sa imi fac publica identitatea si sa pun lumea la curent cu tot ceea ce fac, atunci nu vreau sa ma incadrez in aceasta societate. Sunt convinsa ca multa lume gandeste la fel ca mine, asa ca am un alt mediu in care pot sa ma incadrez.

Cum s-a ajuns aici? Prea multa libertate? Prea mult dezinteres? Grija parintilor nu mai este sa isi educe copiii si sa ii invete diferenta dintre bine si rau, grija lor este sa le ofere tot ceea ce au nevoie, tot ceea ce ei nu au avut cand au fost copii. Si noi am fost copii, si noi am fost suparati ca nu primim acea jucarie scumpa, dar ne-am adaptat: am invatat sa desenam acea jucarie, sa ne facem singuri o tastatura imaginara si un ecran din carton astfel incat sa avem un laptop, "sa ne prefacem", "sa zicem ca". Si astfel ne-am dezvoltat imaginatia, talentele si am invatat, am ajuns mari si nu am ramas in criza lipsei unei jucarii.

Asa ca dau si eu o sentinta irevocabila, spusa de multi altii: parinti, voi sunteti principalii vinovati! Iar apoi voi profesori sunteti imediat urmatorii! Adultii au puterea de a explica de ce asa si de ce nu asa, dar in schimb unii traiesc intr-un egoism continuu. Parintii isi satisfac niste bucurii de care au dus lipsa ca si copii, iar profesorii in spatele argumentelor salariilor mici si a unui minister care nu face niciodata suficient, isi fac meseria si pleaca acasa. Nu pot sa nu amintesc si de rezoltatele dezastruoase de la BAC din fiecare an. In fiecare an se dau subiecte tot mai usoare, si paradoxal, se iau tot mai multe note mici. Sunt acei copii care muncesc si se dedica studiului, care sunt de laudat, iar parintii acestora dovedesc ce oameni extraordinari sunt. Dar din pacate punem accentul tot pe cei care nu invata, care au alte griji mult mai importante: petrecerile, masinile, telefoanele, vacantele, banii. Cei care depun un efort pentru ca isi doresc sa ajunga undeva pe propriile forte sunt priviti ca niste specimene ciudate. Spre surprinderea voastra dragi tineri petrecareti, si cei studiosi se distreaza. Si ei stiu ce inseamna o petrecere, un iubit sau o iubita, nopti petrecute pana dimineata, dar le administreaza cu masura. Au un echilibru in ceea ce fac pentru ca asa au fost invatati. Si parintii lor isi doresc pentru ei mai mult, dar ii invata cum sa obtina asta, nu le pun totul pe tava.

In timp am invatat ca in scoala nu mi s-a cerut corect ceea ce trebuie sa invat. Nu intelegeam la ce o sa imi foloseasca integralele sau formulele chimice. Acum inteleg si imi pare foarte rau ca nu mi s-a explicat atunci, ca sa le invat mult mai bine. Da, sistemul este prost gandit, dar sistemul nu a aparut de la sine si nici nu este fix. Oamenii l-au creat si oamenii il pot si schimba. Doar ca este nevoie de oameni cu vointa, oameni de caracter, nu oameni ascunsi in spatele unei imagini virtuale false. Sunt convinsa ca mai exista astfel de oameni, si cred ca atunci cand se vor afirma din societatea aceasta superficiala lumea va fi mai buna.

Copiii ne fac sa fim mai buni

Cand eram mica, bunica imi spunea despre unele familii: sunt niste oameni uriciosi, nu au copii. Nu intelegeam legatura dintre aceste doua aspecte. De ce asocia aceste doua idei, care nu pareau sa aiba nimic in comun? In timp am intalnit in calea mea tot felul de oameni: mai veseli, mai tristi, mai corecti, mai oportunisti, mai calzi, mai distanti, mai buni si mai rai. Fiecare ascunde o poveste! M-am convins de atat de multe ori ca nu exista om fara secrete si nu exista familie fara probleme. Diferenta o face felul in care fiecare dintre noi stie sa fie discret si sa isi pastreze viata personala in familie. 

Prin familie nu ma refer aici la cei de care suntem legati printr-un grad de rudenie, ci la cei de care ne simtim legati sufleteste. Sotul meu, parintii mei, bunicii si altii fac parte din familia mea, nu doar pentru ca imi sunt rude, ci pentru ca asa ii simt eu. Dar si pritenii mei fac parte din familia mea, pentru ca si-au castigat un loc acolo in sufletul meu. Motanul de afara, care tocmai a batut cu coada la usa sa ma anunte ca a sosit acasa si ii este foame, face parte tot din familia mea la fel ca toate animalutele pe care le-am avut vreodata. Toti acestia sunt persoane in care am incredere, pe care stiu ca pot sa ma bazez. Unora le impartasesc secrete, altora le sunt eu confidenta, fiecare isi are un rol in viata mea, si vreau sa cred ca eu am un rol in viata fiecaruia dintre ei. Cred cu tarie ca acesti oameni contribuie zi de zi la felul meu de a fi. Unii sunt mai buni, altii mai rai, dar pe cei dragi ii acceptam si cu bune si cu rele. 

Ce ne face sa fim mai buni sau mai rai? Cred ca foarte multe lucruri, unele de care suntem constienti, altele de care nu suntem. Cert este ca nu tine doar de caracterul nostru faptul ca o intamplare ne face mai buni, sau mai rai, tine de acea intamplare in sine. Inima cea mai impietrita tot zambeste la ceva.

 
Ati vazut vreodata fata unei tinere mamici? Cu siguranta ati vazut, dar ati observat? In acele noua luni de sarcina intampina multe dificultati, trece si prin durerile nasterii, este si arata extrem de obosita, dar totusi pe chipul ei se citeste ceva. O seninatate si o bucurie, care te intrebi de unde provine? Dar bucuria de pe fata acelor parinti care se bucura de bucuria copiiilor lor ati observat-o? Intalnirea cu aceasta inocenta probabil ca ne reaminteste de propria-ne inocenta, cand eram ca ei. Si poate ca avem nevoie sa ni reamintesca de ea periodic, si cum mai bine daca nu chiar prin exemplu.

Acum o inteleg pe bunica, si spun si eu la randul meu ca oamenii care nu au copii sunt mai uriciosi. Nu au avut parte de acea duiosie pe care doar zambetul unui copil ti-o poate oferi. Sa muncesti pentru tine este ceva de la sine inteles, dar sa iti dedici viata si munca unei alte fiinte aceasta te face nobil. Sa sti ca la sfarsitul unei zile de munca, oricat ai fi de obosit, acasa te asteapta un suflet cristalin, care nu are griji, trebuie sa fie atat de eliberator. Si cred ca un sentiment ca acesta se pastreaza undeva in suflet pentru toata viata. 

Am vazut oameni care nici nu isi doresc sa aiba copii. Ce spune acest lucru despre ei? Cu siguranta multe, dar in primul rand ca sunt egoisti. Ceea ce nu realizeaza ei este ca sunt egoisti cu ei insisi. Se priveaza de niste bucurii care nu pot fi compensate cu nimic. Ei cred ca isi fac un bine, ca asa au mai mult timp, mai multe resurse financiare pentru ei. Isi gasesc scuze cum ca "nu ar fi buni de parinti". Cred ca nu exista asa ceva. Oricine poate fi un bun parinte daca se lasa in voia gingasiei copiiilor, iar acele asa zise avantaje pe care le are lipsa copiiilor nu sunt suficiente pentru o viata implinita.

Imi doresc ca fiecare dintre noi sa revedem si sa observam aceasta gingasie la copii, ai nostrii sau ai altora.  Astfel o sa ne pastram sufletul cat mai aproape de inocenta propriei noastre copilarii.

Bucata de ciocolata

Ieri, dupa masa de pranz am primit o bucata de ciocolata. Primul meu gand a fost: “doar o bucatica?!?". Imediat am realizat ca mai mult nici nu aveam nevoie atunci. Asa ca am savurat bucatica mea de ciocolata ca pe o delicatesa, gandindu-ma ca daca ar fi mancat intreaga tableta nu as mai fi apreciat la fel de mult gustul. Apoi am zambit pentru ca mi-am dat seama cate lucruri pot sa iti treaca prin minte intr-o clipita. Cum un lucru aparent nesemnificativ iti inveseleste ziua. 

Mi-am amintit ca ceva asemanator mi s-a intamplat saptamana trecuta cand l-am gasit printre cumparaturi pe Millidge. Sotul meu l-a cumparat si a uitat sa imi spuna. Eu am fost bucuroasa ca l-am descoperit, el ca m-a facut fericita, si uite asa cu 5 lei ne-am bucurat amandoi. 

Valoarea unui lucru nu consta in cat ai platit pentru el, ci in cata bucurie sau ajutor aduce. Am observat ca oamenii, cu cat au mai multe lucruri materiale, cu atat tind sa le desconsidere. Vad asta atat la oamenii mari, cat si la copii. Copiii care au foarte multe jucarii, de multe ori, orice le-ai oferi parca nu mai este suficient. Se joaca 5 minute si arunca jucaria intr-un colt. Daca jucariile ar avea suflet, ar fi multa tristete in lumea lor. Pe de alta parte un copil care are putine, orice lucru marunt i-ai darui, il primeste ca pe o comoara. Iata ca de mici ne formam acest sentiment. Daca de mici suntem obisnuiti sa avem totul, pe masura ce vom creste vom considera ca ni se cuvine totul. Iar atunci cand nu vom reusi sa obtinem ceva, vom fi frustrati, fara sa acordam atentie la ceea ce conteaza cu adevarat.

Cand vrei totul, parca nu ai nimic. Lipsa bucuriei iti lasa sufletul gol. Iar asta conduce la depresii si alte probleme. Si cand incepi sa rezolvi problemele, vrei sa dispara toate odata. Cum acest lucru nu este posibil, tristetea se adanceste si unde se ajunge? La o alta problema. Toate isi au rostul lor, toate le poti avea, dar nu toate iti sunt necesare. Mirajul bogatiei sau a fericirii celorlalti poate sa fie ametitor, insa viata unuia nu se potriveste altuia. Fiecare are nevoie de lucruri diferite pentru a fi fericiti, dar pentru a le descoperi trebuie sa isi faca o analiza profunda. Grjile contidiene ne ocupa aproape tot timpul, dar sa ne facem timp ca sa ne cunoastem pe noi insine. Sa ne acordam importanta si sa ne privim propria viata, nu a altora. Doar asa vom descoperi care sunt lucrurile de care avem cu adevarat nevoie si doar asa vom putea face deosebirea dintre calitate si superficialitate.

Serviti va rog! Dar luati o singura bucata! Savurati fiecare zi ca pe o bucata de ciocolata!

Pisicile, adevarate prietene

Mi-am amintit astazi de doamna invatatoare. Ea avea un motan frumos, Bobita. Tatal meu era coleg cu sotul dansei, asa ca familiile nostre se vizitau. Intr-o dupa-masa de vara, dupa o zi calduroasa a venit la noi doamna invatatoare plangand. Eu si mama nu stiam ce s-a intamplat, pentru ca printre lacrimi si suspine nu reusea sa ne spuna nimic. Bobita a fost calcat de o masina, si a murit! Era atat de marcata de intamplare, parca pierduse un membru din familie. Asa si era! Bobita nu era un simplu motan, era copilasul ei. Povestea cu el, el o asculta. Uneori nu era de accord cu ce spunea ea, asa ca se supara si pleca, dar de cele mai multe ori o intelegea si ii dadea dreptate. Iar acum confidenul ei nu mai era, prietenul ei sincer. Nu i-am inteles atunci durerea. Si eu iubeam animalele inca de pe atunci, aveam multe acasa la bunici: catei, pisici, iepurasi si bineinteles calut, vacuta si gaini. Eram mica, dar oricum nu as fi putut intelege atunci tristetea ei.

De cativa ani am avut bucuria sa observ o alta relatie foarte speciala intre o pisica si o doamna. Sunt doar ele doua, se stiu de multi ani, si sunt incredibile. Cand este singura, Titi sta pe pervaz si isi asteapta prietena. Cand o vede venind da din coada si se muta la usa pentru a o intampina. Iubesc amandoua foarte mult lectura. Doamna citeste cartile asa cum le citim fiecare dintre noi, Titi le simte din starea de spirit a doamnei, asa cum fac toate pisicile. Ies la aer in fata blocului, doamna citeste, Titi alearga, se joaca, spioneaza ceva, dar din cand in cand vine la prietena ei sa vada daca este totul in regula, Nici pe ele nu le-am inteles mult timp.

Acum inteleg! Oricat ai iubi animalele, pana cand nu ai unul aproape de tine, pe care sa il ingrijesti si pentru care sa te ingrijorezi nu ai cum sa intelegi. Pana cand nu simti iubirea lor sincera, pana cand nu te ajuta sa descoperi ceva despre tine ce tu nu stiai, nu poti sa crezi ca este adevarata aceasta legatura. Compania unui astfel de prieten iti da o noblete aparte, te invata sa fii mai responsabil, dar si mai receptiv la ceea ce se intampla in jurul tau. Pe buna dreptate stiinta a dovedit ca animalele sunt niste terapeuti extraordinari! Simt cand esti suparat, sau cand te doare ceva, si fac pe doctorul. Doctori desavarsiti, fara diploma de specialitate, cu un dar incredibil.

Felul in care ne comportam noi cu animalele spune foarte multe despre noi: daca suntem prietenosi, respectuosi, sensibili, dusmanosi, nesimtiti, insensibili, buni sau rai. Dar felul in care se comporta ele cu noi, asta spune totul despre noi. Oamenii sunt usor de pacalit de cele mai multe ori, dar animalele nu. Sunt prea bune pentru asta.

Ma intreb daca simt si de departe ceea ce se intampla in sufletul nostru? Si vreau sa cred ca este asa, trebuie sa cred asta acum!

Va doresc sa le apreciati la adevarata lor valoare, sa invatati ceva de la ele si sa stiti ca va puteti baza pe ele. Daca le permiteti va vor uimi.

Serenada greierilor

Doua saptamani am avut un cantaret de seama in apropierea casei: un greier foarte hotarat. De dimineata pana dimineata (da, de dimineata pana dimineata), fie ploaie fie soare, el canta. Ma trezeam si adormeam cu cantec de greier. Ma simteam ca acasa la bunici, imi aminteam de copilarie si asta imi oferea in sentiment frumos.

Curioasa, m-am intrebat: de ce canta greierii? Si am aflat! Greierii au trei genuri de cantece. "Unul ca sa isi anunte prezenta, altul ca sa curteze o femela si al treilea ca sa-i indeparteze pe rivalii nedoriti. Unii greieri isi anunta prezenta prin cantec pana cand o femela se arata interesata de ei. Odata ce cantecul ajunge la "urechile" ei aflate pe picioarele anterioare, femela nu se multumeste cu o curtare de la distanta. Cand ea se apropie de sursa taraitului, masculul va incepe sa cante neintrerupt un tril, cantecul de curtare. Aceasta serenada atrage femela spre pretendentul ei, iar cei doi greieri se imperecheaza" (http://www.e-pets.ro/articole/greierul-si-cantecul-lui-de-dragoste).

Cata munca pentru a impresiona femela, si cata eleganta din partea amandurora. El curteaza, ea se lasa curtata. Fac un ritual frumos, asa cum faceau si tinerii acum cativa zeci de ani. Barbatul trebuia sa iti dovedeasca intentiile onorabile, femeia trebuia sa se dovedeasca demna de aceste intenii. Cate s-au schimbat in ziua de astazi! Femeia nu mai asteapta sa fie curtata, nu o mai intereseaza asta. Parca ar fi in criza de timp si trebuie sa aleaga ceva repede, altfel nu este in pas cu moda.

In dorinta de a fi remarcati si apreciati parca nu mai conteaza calitatea relatiilor. Suntem intr-o goana continua dupa popularitate si nu mai stam sa analizam ce ne reprezinta si ce nu. Avem modele false, pentru ca acestea se promoveaza si sunt puse in evidenta. Este dificil sa vezi calitatea dintr-un mare de falsitate. Efectul? Relatii sau casnici esuate dupa cateva luni sau ani.

Problema nu cred ca este faptul ca nu il cunosti pe cel de langa tine. In trecut tinerii ajungeau sa se cunoasca doar dupa casatorie, si nu ma refer doar la relatiile conjugale. Cunosteau felul de a gandi a celuilalt, calitatile si defectele abia dupa. Se spune ca poti sa stai o viata alaturi de un om si sa nu ajungi sa il cunosti suficient. Problema este cu totul alta: diferenta dintre relatiile de atunci si cele de acum. Desi nu se cunosteau, sotii se respectau reciproc. (Nu vorbesc aici de relatiile in care mentalitatea ca barbatul este stapanul casei facea din femeie o sclava. Cu siguranta ca au fost si sunt multe astfel de situatii, dar despre acest subiect poate alta data.) Vorbesc despre relatiile de calitate, in care sotii nu cautau sa fie unul mai bun decat celalalt, cautau sa fie buni unul cu celalalt.

Cat de drag imi este cand vad doi bunici plimbandu-se de mana pe strada, mergand la brat dupa zeci de ani petrecuti impreuna, respectandu-se dupa greseli din partea amandurora si iubindu-se. Ma bucura sa mai vad si tineri adevarati cavaleri si domnite, si nu sunt putini. Se pierd ei ca si numar in multimea grabita si dezinteresata de detaliile frumoase, dar se evidentiaza detasat prin caracterul lor deosebit. Astfel de cupluri sunt o inspiratie si o confirmare a faptului ca valorile adevarate nu au disparut,
pentru ca totusi greierii mai canta in ziua de astazi.

In sala de judecata

Ieri am fost pentru prima data intr-o sala de judecata, ca sa insotesc pe cineva. Primul sentiment care m-a incercat in acea camera mare, rece si cu oameni necunoscuti, a fost de frica: ce as face daca as ajunge eu sa ma judec cu cineva? A fost un sentiment urat, care, desi a durat doar cateva secunde, m-a pus pe ganduri.

Am stat acolo 2 ore si am auzit tot felul de motive de judecata: doua familii isi disputau 7mp2 de teren, altii isi disputau mosteniri, altii se judecau cu compania de apa. Majoritatea motivelor mi se pareau absurde. Erau probleme pe care niste copii le-ar putea rezolva cu usurinta pe terenul de joaca, dar niste oameni maturi nu le pot rezolva. Si ma intreb de ce? Sa fie orgoliul atat de mare incat sa nu fi dispus sa discuti cu vecinul tau, sau cu familia ta si sa preferi sa discute niste persoane straine in numele tau? Sau sa fie de vina neputinta noastra de a comunica? Chiar atat de mare sa fie handicapul acesta? Ne este atat de greu sa comunicam, sa il ascultam pe celalalt si sa ne facem auziti?

In sala erau 3 judecatoare: presedinta si inca doua consiliere. Trei doamne care stau zilnic sa citeasca si sa asculte problemele altora pentru a dau sentinte. Privirea lor ma facea sa cred ca sunt satule de atatea
discutii si probleme. Spre surprinderea mea, erau pregatite pentru fiecare caz foarte bine. Dar totodata, mi se parea ca presedinta vorbea prea sofisticat. Spunea concluziile pentru a consemna ceea ce se intampla, dar nu cred ca, in afara de avocati, intelegea multa lume ce spunea ea. Cum sa lasi pe cineva sa vorbeasca in numele tau, mai ales sa spuna ceva ce tu nu intelegi? Intelege avocatul tau, da, dar si acel avocat este un strain, nu este implicat in problema ta, nu traieste ceea ce traiesti tu ca sa cunoasca exact situtia. El vorbeste obiectiv, din punct de vedere legal, dar tu daca ai vorbi, ai vorbi din suflet.

Avocatii de ieri au fost de doua feluri: unii foarte impatimiti, care isi sustineau cu tarie cazul, putini de altfel, si altii care insuruiau niste legi, fara sa spuna nimic de fapt. Probabil ca in contextul lor juridic avocatii si instanta se intelegeau, dar cred ca noi ca si oameni putem mai mult de atat. Ne coordonam societatea dupa niste legi scrise, unele foarte bine gandite, altele...mai bine nu spun nimic despre ele, dar ne putem coordona si dupa legi morale nescrise. A spus la un moment dat un avocat ca "nimeni nu poate dovedi lipsa de moralitate, si ca este o jignire fata de clientul sau sa fie numit imoral". Da, in contextul unor legi exacte, nu poti defini moralitatea si imoralitatea, nu poti sa le folosesti ca si argument.

Dupa cateva astfel de cazuri, impulsul a fost: ma fac mediator. Ati auzit cu siguranta de mediatori, o moda in strainatate care in ultimul timp a prins si la noi. Medierea este pasul premergator judecatii si instantei. In unele tari este obligatorie; mai intai incerci medierea si abia apoi ajungi la judecata. Asta pentru a asigura calitatea proceselor, pentru a face un proces doar din problemele grave. Mediatorul asista discutia dintre parti, fiind impartial, incercand sa ii conduca spre o solutie de mijloc, spre o impacare. In consecinta sunt, totusi, niste oameni straini, niste institutii care ne rezolve conflictele, niste oameni care ne ajute sa ne expunem problemele. Oricum, este de preferat asta, in loc sa ajungi intr-o sala de judecata.

M-a mai incercat un sentiment trist si anume ca actionam de parca am fi intr-un joc de strategie, in care jucam mecanic. Recent am descoperit un joc nou de strategie, Citadelle. Este frumos, interesant la inceput, dar dupa cateva runde de joc, devine mecanic, devine o rutina. Acelasi sentiment l-am avut ieri in sala de judecata: judecatoarele vorbeau mecanic, cazurile mergeau ca pe banda rulanta, oamenii implicati nu intelegeau 90% din ce vorbeau oamenii justitiei despre ei. Asa am realizat, din nou, ca ne traim multe momente ale vietii mecanic. Lasam sa treaca pe langa noi viata, fara sa o traim. Grijile de zi cu zi ne impiedica sa simtim viata din noi. Ne complicam prea mult, traim simplist dau nu simplu. Cum ar fi sa ne facem timp sa simtim si sa traim viata, si sa nu ii lasam pe altii sa vorbeasca pentru noi, sa aleaga pentru noi?

Am iesit ingandurata de acolo, compatimind pe cei care erau acolo pentru un proces, dar si furioasa pe cei care initiasera procesele. Stiu ca exista cazuri in care nu ai alta solutie decat sa apelezi la justitie, Dar cu siguranta de cele mai multe ori daca am sta si am discuta intre noi, ca oameni ce suntem, am economisi timp si bani pierduti, si am deveni valorosi unii in ochii celorlalti, pentru intelepciunea si intelegerea de care am da dovada.

Va indemn sa va ganditi, nu de douaori, de o suta de ori inainte de a alege aceasta cale a tribunalului. Incercati sa rezolvati problemele civilizat, dar in familie, intre vecini. Dati o sansa celui cu care sunteti in conflict, ascultati-l si vorbiti cu el, si va asigur ca va veti surprinde unul pe celalalt.

Sa fim elegante

Fiecare ne dorim sa fim admirate, sa fim cat mai frumoase. Ce suntem dispuse sa sacrificam pentru aceasta frumusete? Frumusetea fara eleganta este doar o masca. Daca se zgarie putin, si-a pierdut culoarea si frumusetea ei.

In ce consta eleganta unei femei? Se spune ca "Nu haina il face pe om" si cred cu tarie ca este adevarat. Nu conteaza ce haine imbraci, conteaza cum le imbraci. Cea mai simpla rochie te poate face cea mai frumoasa daca o porti cu gratie si eleganta, si, din contra, cea mai scumpa rochie te poate arunca in mediocritate. Nu sunt in masura sa critic moda de astazi, incerc sa nu ii judec nici pe cei care o dicteaza si nici pe cei
care o poarta, dar nu pot sa fiu de accord cu ea. Nu sunt batrana si cu atat mai putin batranicioasa, dar cred ca bunul gust nu se demodeaza niciodata. O femeie trebuie sa isi acorde respect si sa impuna respect, iar acest lucru il face in primul rand prin felul in care se imbraca. Exista o limita a decentei pe care o adevarata doamna nu ar trebui sa o depaseasca.

In liceu aveam o profesoara de limba si literatura romana care era mereu aranjata, dar pe langa hainele frumoase mai avea ceva: avea eleganta. Nepotelul ei de 4 ani i-a spus intr-o zi: "Bunica! Tu esti o doamna! Da, da, esti o doamna!". Eleganta se simte, iar eu cred chiar ca sa se molipseste si se mosteneste. Mama mea este o doamna eleganta. Nu se imbraca cu haine scumpe, nu este mereu aranjata, dar este mereu eleganta. Mereu ma intrebam: cum reuseste? Eleganta ei vine din interior, din modestia ei, din bunul simt cu care se poarta. Mi-a placut si m-a inspirat mereu eleganta ei. Nu trebuie sa fii mereu la patru ace pentru a inspira eleganta.

Mai important decat aspectul fizic este caracterul unei doamne. O doamna are mereu grija la felul in care vorbeste si ce vorbeste. Stie sa fie discreta in ceea ce priveste problemele ei, sau secretele care ii sunt impartasite. Vorba ei este dulce si stie mereu sa medieze conflictele dintre cei dragi. Este acel om pe care se poate conta.

Si doamnelor, mai am eu un of mare in ceea ce ne priveste. Poate va suparati, poate nu, dar vreau sa va spun si asta. Exista un lucru care reduce din eleganta si frumusetea unei femei: tigara. Uite ca am spus-o! Cand apareti aranjate si frumoase, sunteti minunate. Dar in momentul in care va afisati cu tigara in mana, pierdeti ceva din acea frumusete. Imaginea femeii fatale din filme, care este mai impunatoare in momentul in care aprinde tigara, este o imagine falsa. Stiti vorba aceea: "Asa cum ii sta bine unei femei". Nu este vorba de reguli sau constrangeri impuse de societate. Este vorba de delicatetea din natura femeii care nu ii permite sa fie altfel decat la inaltime. Faptul ca fumatul nu este benefic pentru sanatate se stie si se neglizeaza. In cate aspecte legate de sanatate nu se neglizeaza femeia, pentru ca ea este mereu ocupata. Sanatatea este neglijata si pentru frumusete. De cate ori nu purtam tocuri inalte si incomode ca sa aratam bine, de cate ori nu rabdam putin frig deoarece vrem sa se vada o rochie deosebita. Dar de ce sa neglijam si sanatatea si frumusetea pentru placerea unei tigari? Sa fim mai bine frumoase si sanatoase.

Asa ca dragele mele: fetite, adolescente, tinere, mamici, si bunici sa ne respectam, sa fim elegante, sa fim doamne la orice varsta!

De ce ladyhawke?

Orice zi este o zi perfecta pentru a incepe un proiect. Nu conteaza daca este inceput sau sfarsit de saptamana, conteaza doar momentul in care vine inspiratia sau dorinta de face ceva.

Despre mine se spune ca sunt o vorbareata, si este adevarat, dar sunt lucruri despre care nu stiu sa vorbesc cu voce tare. Faptul ca le scriu imi ofera sentimentul ca m-am confesat mie insami, ca m-am ascultat. Intr-o era a vitezei, in care grijile zilnice ne ocupa tot timpul, sa iti acorzi tu tie cateva minute este o adevarata terapie. Este minunat sa povestesti cu parintii, cu prietenii, cu sotul sau copiii tai, dar este la fel de placut si util sa povestesti cu tine. Acele cateva minute pe zi in care sunt eu cu mine sunt uneori bateriile de rezerva cand ma simt obosita, cand ma cert cu cineva sau cand nu am idee ce trebuie sa fac in continuare.

Cu siguranta multi dintre voi cunoasteti filmul Ladyhawke si poate ati banuit de unde vine inpiratia mea pentru numele blogului. Da, este vorba despre domnita soim. Dar nu despre film in sine, nu despre actiune sau despre personaje, ci de starea pe care o traiesc la fiecare vizualizare a filmului. Este o stare despre iubire, despre curaj, despre speranta, despre puterea de a nu renunta.

Mereu mi-am dorit sa impartasesc celor din jurul meu o parte din ceea ce simt si gandesc, deoarece cred cu tarie in puterea cuvantului. Cred ca un cuvant poate construi sau darama o lume intreaga, cred ca o emotie poate schimba un suflet si cred ca avem de invatat fiecare cate ceva de la oricare alt om de langa noi. Fiecare visam lucruri marete pentru noi, care uneori par imposibile, dar am invatat ca pentru ca orice calatorie de o mie de pasi incepe cu primul pas si ca fericirea nu este o destinatie, este un drum.

Va multumesc daca ati ajuns sa cititi aceste ganduri si va invit, incepand de astazi, intr-o calatorie a cunoasterii de sine. Haide-ti sa incercam sa fim deasupra liniei superficialitatii si sa punem in fiecare clipa a vietii ceva deosebit, un "nu stiu cum" si-un "nu stiu ce".